Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Scriu pentru că nu pot să nu scriu. Este o formă de a exista, de a fi

        de Maria Pilchin

Interviu realizat de Simona Preda

 

– Am să încep previzibil, felicitându-vă pentru Premiul pentru Cartea de poezie pe anul 2021! Aşadar, volumul Tu eşti rusul cel bun (Editura Prut Internaţional) a primit cea mai înaltă distincţie – ce reprezintă acest premiu pentru dumneavoastră?

– Este un premiu care mă onorează. Mai ales că au fost nominalizaţi în afară de mine poeţi foarte buni, scriitori deja afirmaţi. Asta a fost alegerea juriului, să mă scoată pe mine din rând. E un premiu care mă face să prind mai mult curaj. Deşi aş fi scris în continuare, indiferent de faptul dacă mi se acorda acest premiu sau îl primea altcineva. Scriu pentru că nu pot să nu scriu. Este o formă de a exista, de a fi. Scrisul este şi o modalitate de a trăi nişte situaţii ale vieţii, de a le percepe, de a le rosti pentru ceilalţi.

– Cât timp aţi lucrat şi cum aţi scris acest volum?

– Cred că în ultimii 6 ani am tot scris poemele care au intrat în această carte. Am scris şi altele, dar ele nu sunt în aceste pagini, căci un volum de poeme nu trebuie să adune grămadă nişte texte într-o ordine cronologică, ca o antologare a unor texte scrise linear, în sens temporal. Sunt pentru o selecţie tematică, de concept. Paralel cu acest volum am mai lucrat alte poeme care vor intra în alte volume, diferite de acesta ca stil, manieră poetică şi volum ideatic. Mi se pare firesc. Poemele sunt în primul rând nişte stări transpuse în cuvinte, ele nu pot fi puse ca o curgere textuală în care indici anul, locul scrierii şi, poftim, un volum. O carte de poezie trebuie să spună ceva, ea e un manifest mai degrabă al unor procese cognitiv-emotive care nu pot fi răsturnate cum răstoarnă carul paiele în bătătură.

– Cine este, de fapt, acest rus „cel bun”? Are volumul o poveste în spate?

– Da, rusul cel bun este un personaj cumulativ. Este, pe de o parte, imaginea unui rus pe care deja îl avem în literatura român㠖 Ivan Turbincă, rusul care vrea să lupte cu moartea, cu diavolii, un fel de idealist care nu poate să nu te facă să empatizezi cu el, pe de altă parte, este imaginea omului amestecat care populează spaţiul basarabean. Basarabenii de multe ori sunt ruşii cei buni. Mi s-a întâmplat nu o dată să fiu luată de rusoaică peste Prut. E o chestiune amuzantă şi, totodată, tragică. E ceva din sindromul Stockholm pe care îl trăim noi cei din Republica Moldova. Rusul cel bun este şi un vis moldovean – cum vrem noi să fie ruşii cu care coabităm. Un rus bun este lipsit de porniri imperialiste, de privirile de superioritate aruncate culturii aborigenilor. Rusul meu cel bun a învăţat lecţia bunei înţelegeri şi a înţeles noile paradigme ale lumii celei noi. Este şi o carte despre iubire, tandreţe şi fericire umană.

– Mai există şi ruşi buni, nu-i aşa? Şi vă adresez întrebarea în contextul în care titlul volumului apare într-un moment istoric aparte...

– Trebuie să recunosc că începutul războiului dus de Rusia în Ucraina m-a făcut să mă uit altfel la mine ca poetă şi la textele mele. Am înţeles atunci că am făcut bine că am dat curs acestor porniri poetice din mine. Ruşi buni există, căci orice naţiune are exemplarele sale reuşite. Doar că de multe ori nu cei mai buni ies în faţă. Rusul cel bun este şi un deziderat, o dorinţă, un vis. Rusul cel bun îl presupune şi pe rusul cel rău, un fel de omul negru, fantasma cea rea. Pentru a înţelege cine este rusul cel bun, ar trebui să vedem cine este rusul cel rău. Rusul cel rău este fiinţa traumatizată continuu, secole la rând, din generaţie în generaţie, îi este transmisă frica şi indolenţa. Tăcerea este de aur, rusul rabdă, rusul strânge din dinţi. Şi tiranul lui îi permite să defuleze prin război, prin conflictele sociale (denunţuri, colportări), acasă (violenţa în familie). Nu v-aţi întrebat de ce e atât de bună literatura rusă? De ce scriu atât de bine unii ruşi? Pentru că literatura e, în primul rând, durere, suferinţă, nefericire. Şi ruşii o au din plin. Puţini se gândesc la faptul că primii care au suferit ca popor din cauza sovietizării au fost ruşii. Astăzi, practic, nu există naţiunea rusă, există o populaţie postsovietică plină de un resentiment al pierderii unui imperiu. Li s-a omorât specificul naţional, tradiţiile etc. O semnalează mai mulţi intelectuali ruşi.

– Mai crede Maria Pilchin în bunătate? Este esenţial să mai credem în bunătate şi în a face bine?

– Da, cred. Fără bunătate nu ar exista umanitate. Răutatea şi micile maliţii omeneşti nu pot să ne domine la nesfârşit. Iertarea şi uitarea sunt nişte virtuţi şi nu mă refer doar la acelea din lumea creştină. Bunătatea este capacitatea noastră de a-l înţelege pe Celălalt, este deschiderea noastră spre diferenţă. Lumea cu variaţiile sale te copleşeşte. Ura nu te construieşte, ura distruge în primul rând pe acela care poartă acest sentiment în sine.

– Vorbim despre o şansă sau o neşansă pentru un scriitor talentat să se nască în Republica Moldova? Care ar fi specificitatea?

– E mereu o şansă să te naşti undeva. Răspund la aceste întrebări fiind într-o vacanţă în Creta. Am făcut cu familia o călătorie pe coasta mării, am văzut vreo trei oraşe importante, am văzut monumente şi statui ale scriitorilor de pe aici. Unii sunt necunoscuţi în lumea cea mare. Dar ei au scris aici, ei au scris pentru Creta, despre Creta, în Creta.

Republica Moldova este o românitate supravieţuitoare, e latinitatea cea mai estică, e un melanj inedit şi uneori chiar curios, pitoresc. E ceea ce semnala Gib Mihăiescu şi Radu Tudoran despre Basarabia. Mă regăsesc în tot ce înseamnă a scrie despre ţara mea. Numele meu de fată e R(otaru) M(aria). Iniţialele ţării mele sunt acolo. În biografia mea, în istoria familiei mele este foarte mult din istoria acestei bucăţi de pământ. De aceea cred aproape de maniera unui poet din secolul XIX – menirea mea a fost să mă nasc aici.

În ceea ce scriu, poezia cu tentă sociopolitică are o pondere aparte. Abia după 24 februarie 2022 am înţeles că vibram la nişte semne, că războiul era în aer încă din 2014, atunci când scriam primul volum, Poeme pentru Ivan Gogh, unde Crimeea, avionul din Donbas, Transnistria, toate apar.

– Dacă ar fi să schimbaţi ceva, din perspectiva facilitării drumului unui scriitor către public, ce aţi schimba?

– Am făcut Facultatea de Litere şi am predat literatură 13 ani la facultate studenţilor, am mai făcut, între timp, şi o facultate de economie, cu specializare în marketing. Dacă aş reieşi din cele două profesiuni ale mele, unor scriitori valoroşi şi talentaţi le-aş recomanda să îşi caute cititorul, să şi-l cultive. Altor scriitori, care ştiu foarte bine să se promoveze, le-aş recomanda să adauge valoare literar㠄produsului” promovat. Unii sunt buni, dar nu prea activi în sensul diseminării, alţii insistă, sunt gălăgioşi, dar nu prea au ce propune. Desigur, există cazuri fericite, dar ele sunt excepţiile care de cele mai multe ori confirmă regula. E mult veleitarism astăzi, e lipsă de profesionişti.

– În ultimii ani există o efervescenţă şi o viaţă literară în Moldova deosebit de interesante. Cum este publicul cititor acolo?

– Da, aşa este. Fiindcă lucrez şi în echipa editurii ARC, observ un interes crescând pentru carte şi lectură. Sunt şi angajata Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, organizez diferite evenimente ale cărţii. O pot spune ferm: da, cititorii s-au înmulţit. Pe de o parte, scriitorii basarabeni au tot mai mult acces la editurile, premiile, evenimentele culturale din România, se produce tot mai mult acea sincronizare firească despre care spunea G. Călinescu, „o literatură unică şi indivizibilă”, pe de altă parte, s-a produs o ruptură fermă de spaţiul literar postsovietic. Basarabenii scriu în paradigma literaturilor europene deja de vreo trei decenii, am descoperit asta citind pe unii ruşi şi alţi autori din spaţiul fostei URSS. Noi şi ucrainenii am făcut un salt vizibil şi acest fapt este simptomatic. Nu mai avem nevoie de un imperiu pe capul nostru. Elitele culturale o simt, o ştiu, o spun. Şi cei din centrul imperiului o ştiu. O tot declară prin emisiunile lor: „acolo au apărut nişte elite ale lor, locale”. Adică eu şi alţi scriitori suntem „elite locale”, pe care după 1940 le-au împuşcat, deportat, înfometat, ţinut în ghetourile colhozului etc. Asta e drama, asta e marea noastră traumă basarabeană.

– Dar are o obligaţie morală un scriitor/ un intelectual să se implice şi în viaţa cetăţii? Trebuie el să fie în mijlocul evenimentelor, atent la tot ceea ce se întâmplă? Afirmaţi cândva c㠄un scriitor este şi despre ieşirea din rând”...

– Aproape am răspuns la asta deja. Da, un scriitor nu poate să stea deoparte. După Bucea, în Ucraina nu mai poţi spune: eu fac literatură, şi nu politică. Politicul vine la tine, te scoate din confortul esteticului. Eticul bate la uşă. Mereu am considerat că esteticul şi eticul trebuie să coexiste într-un scriitor. Nu gust din bestiile talentate. Scriitorul este un tribun. Nu este neapărat să iasă la tribune. Trăim o altă paradigmă socială şi culturală. Nu există scriitori number one astăzi în lumea multipolară, există o polifonie şi ea nu poate ignora ceea ce se întâmplă în cetate. Cu acest război dus de Rusia împotriva Ucrainei am văzut că unii dintre noi am strigat, alţii au tăcut şi mai tac. Vedeţi profilurile unor scriitori importanţi. Întrebarea mea retorică este: poate un scriitor să tacă atunci când mor copii, poate el să se facă că nu pricepe, că nimic nu se întâmplă atunci când există riscul să vină peste poporul său? Şi riscul există. Noi, basarabenii culturali, trăim vremuri deloc liniştite acum. Cum poate un scriitor să tacă?!

– Cine (sau ce anume) este Maria Pilchin mai presus – poetă, scriitoare, critic literar, redactor... care ar fi o ierarhie a preferinţelor aici? Sau cum s-au întâmplat, când s-au concretizat toate aceste calităţi?

– La început a fost poeta, de mică scriam în compuneri că voi fi poetă. Or, sunt o fiinţă foarte consecventă, fac ceea ce spun şi scriu. Criticul literar e şi el în mine şi cu mine de mică, de la olimpiadele şcolare, de la lecţiile de română, lecturi personale, facultate, conferinţe ştiinţifice studenţeşti. Redactorul e cel care pare să arate cum ar trebui să fie scris un text, o carte, e o prelungire a criticului. Acum citesc un manuscris al unei biobibliografii despre scriitorul Vasile Vasilache. Sunt şi consultantul literar al echipei de bibliografi care elaborează volumul. E o artă şi o ştiinţă asta. Din toate preocupările mele, până la urmă, iese creionat chipul scriitoarei Maria Pilchin.

– De unde vine poezia? E deja scrisă sau se scrie în timp real? Cum dă ea semnele?

– Poezia e peste tot. Noi suntem poezia. Etimologic, din greaca veche, e acel poiein al facerii. Tot ce facem e poezie, uneori una bună, alteori e oribilă. Poeţii, indiferent de epocă şi şcoală, sunt nişte vizionari, sunt acel medium care transmite lumii acele vibraţii. Fiindcă sunt pe malul Mediteranei, să ne amintim de Homer cel orb care a găsit o mulţime de calificative pentru mare, aşa încât traducătorii şi comentatorii Iliadei au rămas uimiţi de acest corpus performant de lexeme.

Poezia e în lume. Viaţa şi lumea sunt un mare text pe care îl transcriem în cărţi. De la poezia psalmilor, la textele unui cotidian mizerabilist, poezia respiră, poezia reverberează cu omul şi cu ceea ce este el. Poezia e antropocentrică, e una dintre cele mai centrate pe om arte, căci ea e emoţie şi trăire a eului. Poezia e sinele transpus în cuvinte.

– Şi aţi putea, am putea trăi fără poezie? Şi dacă nu, de ce?

– Nu am putea. Poezia e despre naştere, viaţă, dragoste, moarte. Toţi sunt poeţi, unii o spun prin rostirea lor, alţii tac şi îşi ascund poeticitatea, crezând că ea le dezveleşte sensibilitatea pe care ei o iau drept slăbiciune. Poezia e în gânguritul unui copil şi în bocetele noastre mortuare, poezia e în şoaptele amorului şi în strigătele de ură. De ce poezia a fost prima care a dat naştere literaturilor naţionale? Ea e matricea literară a oricărei naţiuni. Nu există popor fără poezie. Vedeţi în folclorul popoarelor, acolo e răspunsul.

– Este scrisul o chestiune de soartă, de destin? Scrisul vă alege sau dumneavoastră aţi ales scrisul?

– La ai mei 40 de ani am ajuns la concluzia că scrisul reiese din destinul nostru. CV-ul auctorial nu este de ignorat în acest sens. Literatura vine din traume, în primul rând, este o formă de a trăi un catharsis care este similar unei transformări, unei metamorfoze. Pe mine m-a ales soarta mea familială, socială şi geopolitică şi eu am ales să spun lumii despre asta. E un cerc. Aproape un cerc perfect, din care nu poţi şi nu vrei să scapi.

– Dacă ar fi să spun: Maria Pilchin nu ar putea să scrie fără... Cum aţi continua?

– Nu aş putea să scriu fără libertate.

– Cine este primul cititor al textelor dumneavoastră? Şi nu vă întreb întâmplător, dat fiind că şi Ivan Pilchin este unul dintre cei mai iubiţi scriitori...

– Da, Ivan Pilchin mă citeşte primul. E un foarte bun critic şi chiar mă interesează părerea lui. El e germanist. Disciplina lui filologică nemţească îmi este de multe ori necesară şi utilă. Deşi noi scriem foarte diferit. Şi asta e firesc, asta chiar bucură. Ivan are un simţ aparte al textului, e traducător. E şi un poet de o sensibilitate copleşitoare. Învăţ multe de la el ca scriitor, ca om, ca intelectual.

– Cum se gestionează în familie orgoliul de scriitor?

– Mereu există un antagonism între bărbat şi femeie într-un cuplu. Şi el se răsfrânge în relaţia dintre cei doi scriitori. Dar nu e vorba de o cursă a scriitorilor, e mai degrabă despre felul în care discutăm şi polemizăm pe anumite subiecte literare. Atunci când doi oameni se iubesc, orgoliile sunt mărunte şi insignifiante, succesele unuia devin succesele celuilalt.

– Scriu femeile diferit faţă de bărbaţi? Există un „scris de femeie” ?

– Scrisul nu este şi nu poate fi diferit. Diferite însă pot fi subiectele literare, experienţele umane care transpar într-un text sau altul. Bărbaţii au glorificat războiul şi moartea de secole, căci nu le aparţinea naşterea. Astăzi şi unele scriitoare nu mai sunt interesate de subiectul naşterii. E dreptul lor. Asta simt, asta fac. Căci nu poţi închide o jumătate de specie în gineceul literar în care femeile să scrie despre femei şi doar pentru femei. Desigur, apar antologii în care sunt prezente doar autoarele. O percep mai degrabă ca pe un manifest decât ca pe un instrument util de clasificare şi canonizare a literaturii. Femeile se vor mai degrabă acceptate lângă bărbaţi decât valorificate undeva separat. Există riscul unei segregări. Este o discuţie veche deja, dar faptul că e actuală ne semnalează că nu trebuie ignorată.

– Sunteţi şi mam㠖 de ce e important, atât de important, ca noile generaţii să citească? Care este marea lecţie (sau deschidere) pe care ne-o oferă literatura?

– Am mai spus-o: literatura te învaţă lecţia alterităţii. Am ajuns acum cu ai mei pe insula Creta. Mihu a citit câte ceva din mituri, ştie cine este Odiseu şi cine a scris Iliada. Are nişte instrumente care îl ajută în a percepe această lume. Noi i-am tot cultivat nevoia de lectură. Pentru vârsta lui este citit. Nu am exagerat. O facem organic. Ne ajută şi profesoara lui care îi pune să citească. Azi e pus, mâine va fi deja o deprindere. Lectura se mai şi învaţă. Părinţii care citesc au şansa să aibă copii care citesc. Căci ei ne repetă faptele mai mult decât declaraţiile. Casa noastră este plină de cărţi. De multe ori la lecţii, când trebuie să prezinte vreun proiect, el îşi cară cărţile, enciclopediile. Ne povesteşte că îl înconjoară copii, năvălesc peste el şi vor să vadă cărţile. Unii se miră că are astfel de cărţi, că sunt frumoase. Copiii vor să aibă cărţi, uneori mi se pare că adulţii nu le oferă acest dar.

– Cum vă găsiţi timpul să scrieţi? Sunteţi o femeie deosebit de activă...

– Scriu oricând şi oriunde. Poate asta ne deosebeşte pe noi femeile de bărbaţi. Pot să scriu pe genunchi, legănând, pot gândi literatură şi la cratiţa cu ciorbă. Am nevoie însă de lecturi, atunci e retragerea în singurătate. Scrisul meu însă izvorăşte dintr-o anumită acumulare, de obicei, e vorba de o stare afectivă, de o emoţie care răbufneşte în afară. Este felul meu de a mă transmite lumii, este felul meu de a fi cu lumea.

– Care este următorul proiect literar? Ce ne pregătiţi?

– Un volum de poeme despre tata şi câteva cărţi de critică şi eseu literar. Dar mai las, mai revin. Scriitorul cel bun trebuie să ştie să arunce din textele lui. Scriitorul cel bun aşteaptă, revizuieşte, mereu pune la îndoială. Nu orice poem trebuie să apară în volum, nu orice cronică literară merită o carte.

Nr. 09 / 2022
Spiridon Popescu: magia transcendentului
de Florian Copcea

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Aide-mémoire
de Gabriel Coşoveanu

Doi paşi simpli pentru o literatură mare
de Cătălin Pavel

Lăutarii noştri cei de toate zilele
Gabriel Nedelea

Trec în goana maşinii (1)
de Gheorghe Grigurcu

Vocaţii
de Nicolae Prelipceanu

Hei, voi, care-aţi fost sau sunteţi tineri...
de Mihai Ghiţulescu

Alfabet. Cartea de rămas bun
de Cristian Pătrăşconiu

Tina cea de neînfrânt
de Dumitru Ungureanu

Vitrina cărţilor
de Gabriela Ghiorghişor

Obiectele rănite ca palimpsest al memoriilor lui George Banu
de Gabriel Nedelea

„Complexul“ fanariot şi studiile româneşti de etnopsihologie
de Gabriela Gheorghişor

Scriu pentru că nu pot să nu scriu. Este o formă de a exista, de a fi
de Maria Pilchin

Fotografii şi oglinzi de familie
de Carmen Teodora Făgeţeanu

George Popescu şi radiografiile sale critice sau despre impresiile unui cititor împătimit
de Nicoleta Presură Călina

Poezia, ca o călătorie fără sfârşit
de Gela Enea

Vitrina cărţilor
de Gabriela Gheorghişor

Poezie
de Toma Grigorie

O mare necunoscut㠖 presa literară a exilului românesc anticomunist
de Mihaela Albu

Semnătura lui Mefisto
de Haricleea Nicolau

Rebarbor: expresivitatea involuntară a limbii de lemn
de Daniela Firescu

Nostalgia unei veri de neuitat
de Viorica Gligor

Vitrina cărţilor
de Gabriela Gheorgişor

Euforia singurătăţii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Să fii bărbat
de Nicole Krauss

„Aş lucra continuu, chiar dacă aş şti că lucrările mele nu ar ajunge la privitor“ – Gabriel Giodea
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri